Cine pleaca pana la urma? (nu mai stiu de unde e, dar cred ca tot de pe net)

Uneori alegem prea repede despartirea. Dam de mocheta cu telecomanda si ne despartim. Ar fi trebuit sa rabdam mai mult? Sa ne sacrificam cu mai mult sarg pe altarul iubirii? Sau poate am suportat deja prea mult? Cu ce cantar destept sa masori cantitatea de toleranta necesara si s-o compari apoi, matematic, eficient, cu revolta care ne tine in viata?
Separarea ne lasa rani in suflet. Finalurile nefericite, indiferent daca noi le-am decis sau doar le-am indurat, inseamna esecuri.
O grindina de adio mi-a ciuruit inima si, din prostie sau mandrie, n-am deschis umbrela la timp.Atunci cand ma indragostesc, primul gand ma duce, pagubos, la munti, la valuri albe.......
In filmele memoriei proprii, iubitul dintai ma va adora la infinit, amantul va divorta pentru mine inainte sa-l prinda nevasta cu dragostea-n sac, prietena mea cea mai buna nu imi va sufla niciodata barbatul.
Si totusi..... mult mai tarziu, dupa ce vom indura cateva zile lungi si amare de despartire, vom simti amandoi naprasnic, ca nu putem trai unul fara celalalt.
Dar, cand ne vom intalni, vom reedita aventura Turnului Babel, intr-o conversatie, cu lacrimile curgand pe obraz, o propunere buna de miez de noapte aurit de luna care se va preschimba in tinichea la lumina soarelui.
Dar asta nu inseamna ca nu ne iubim.
E adevarat, e infernal de adevarat ca patima, vartejul iubirii, nebunia superba, nu supravietuiesc prea mult.
As fi vrut, sa iubesc nebuneste un singur barbat in viata, sa ma trezesc in fiecare dimineata a existentei mele din dragoste pentru el, sa il doresc dezlantuit in fiecare clipa a destinului nostru. Sa stiu doar gustul lui, imbatator. Sa nu mai vad alt barbat niciodata, orbita de o iubire fara margini si fara cusur. Ar fi fost mai simplu, iar inima mea ar fi fost crutata de multa tristete.
Dar, din pacate, nici un barbat nu merita sa fie iubit intr-atat.
Si-atunci mai sper, mai astept, mai caut, mai incerc......